Copilaria este o tara pe care o strabati fara sa-ti dai seama. Ajuns la granita, daca intorci privirea, observi peisajul, insa e deja prea tarziu.Copilaria nu se lasa zarita decat dupa ce ai trecut de ea.
Mult timp mi-am spus ca exista numai o cale de a o regasi: amintirile. Uneori, sub efectul vointei ori al unei senzatii, memoria iti da voie sa descoperi cateva fosile.
Cand esti copil, cele mai absurde vise par realizabile. Visezi sa fii printesa, balerina sau actrita. Desigur, gandirea este de departe ilogica la o varsta atat de frageda. Capul iti este in nori si viitorul la ani lumina departare. Incet-incet, cerul devine limpede si acum totul este clar. Realizezi ca nu esti destul de frumoasa sau eleganta pentru a fi o printesa, si nici ochii tai nu stralucesc atat de tare pentru a putea fi o actrita. Intra in scena dezamagirea. Viata te loveste in fata si rasuflii din ce in ce mai greu.
Spiritul copilariei vine odata cu varsta. Ca sa-l poti intelege, trebuie sa fi vizitat de mai multe ori aceasta tara in care dragostea uneste fiintele,un univers plin de dulceata, alint, cantece de leagan si brate in care sa atipesti. Sub cerul acela te trezesti la fel de fericit cum adormi, te abandonezi cu pasiune jocului, te prinzi cu totul in ceea ce faci, savurezi fiecare clipa cu intensitate. Sentimentul dominant in acest tinut calduros e increderea: nu te-ndoiesti de iubirea celorlalti, nu te-ndoiesti ca lucrurile au un rost, nu te-ndoiesti ca exista raspunsuri pentru intrebarile rostite.
Miracolul oricarei copilarii este ca, oricat de apasatoare ar fi imprejurarile in care se petrece, sufletul copilului pastreaza o inocenta sub atingerea careia totul imprumuta ceva din farmecul unui basm. Si chiar daca, odata cu trecerea anilor, inocenta se va pierde, ceea ce ramane va fi memoria intacta a intamplarilor traite in acea vreme.